Unirea românilor, prin actul politic sărbătorit astăzi, se împlinește de mai bine de 100 de ani, în fiecare zi. Poate mai mult decât oricând, anii grei ai pandemiei ne arată modul în care aceasta se sudează, se însăilează, se prinde, prin mii și mii de fire vulnerabile, prin cuvinte rostite și suspine înghițite în spatele măștilor de protecție, în zâmbetele ochilor plini de speranță…în fiecare zi, în fiecare moment. Cum înțelegem să fim împreună, să contrbuim la ceea ce face să ne fie mai bine, mai ușor, nouă, românilor, este, până la urmă, o decizie personală – poate singura decizie și cea mai importantă pentru sărbătorirea României Unite. Mai ales atunci când o sărbătorim în festivitatea tăcută a ceasurilor tăcute din fiecărei zi.

Republic, deci, în continuare, un text despre națiune, gânduri scrise cu câțiva ani în urmă, într-o iarnă rece, mai blândă cu zâmbetele noastre, totuși, decât cea de astăzi…  La mulți ani, România! 

De 1 Decembrie România îşi sărbătoreşte ziua naţională. Astăzi, când culorile tricolorului sunt mai aprinse ca oricând, când praful de roşu-galben-şi-albastru brăzdează cerul de deasupra Arcului de Triumf din capitală, mă întreb ce este naţiunea? Ce mai este naţiunea, în afară definiţiilor istoricilor şi analiştilor geopolitici?

Imnul de stat şi salvele de tun reduc la tăcere mulţimea care aşteaptă parada anuală. Apoi, doar copiii comentează, provocându–şi părinţii la răspunsuri despre uniformele de gală sau tehnica militară. Dar oare ce înţelegem? Ce ne aduce aici în afara spectacolului defilării? Şi dacă este mândria de a fi român, ce înseamnă asta? Din ce creşte mândria? Cu ce se hrăneşte? Întrebări la care nu pot exista decât răspunsuri individuale – pentru că sentimentele nu pot fi decât individuale. Şi totuşi, astăzi, în lumina soarelui de început de decembrie, par că au căpătat conturul unui activ colectiv. Matematic, nu le putem însuma doar contabiliceşte, pentru că împreună par să producă o euforie aparte, sunt (pentru economistul din mine) un activ.

Teoretic – şi simplist vorbind, naţiunea, în accepţiune modernă, este formată din indivizi ce sunt legaţi prin valori comune, în unitatea etnicităţii diverse şi multilingvismului. Istoric vorbind, cea mai interesantă întrebare e legată de momentul în care s-a născut naţiunea – înainte sau după statul naţional? În spiritul secolului 19, naţiunea este echivalată prin comuniunea celor de aceeaşi etnie, uneori chiar religie. Evolutiv, statul naţiune se dezvoltă prin ideea de apartenenţă şi ataşament. Apartenenţa prin naştere sau opţiune, împreună cu ataşamentul prin simţire formează astăzi ecuaţia intimă dintre individ şi statul naţiune.

Practic, e vorba de recunoaşterea unei culturi comune, esenţiale în iubirea faţă de ceea ce ne este propriu şi ceea ce ne leagă de celălalt, în destinul colectiv. În definiţia statului naţiune modern se regăseşte poate cea mai grea şi plăcută esenţă a umanităţii: iubirea. Nu dragostea – pentru că nu iubim tot ceea ce ne este drag. Şi pentru că intimitatea indescriptibilă şi nedefinibilă a iubirii formează acel liant al ataşamentului faţă de destin. Când iubim zburăm şi luptăm, urcăm pe crestele munţilor şi coborâm sub rocile vulcanice. Ne sacrificăm în şi prin bucuria de a fi aproape, de a creşte. Din asta se hrăneşte mândria albă a zilelor în care conştientizăm că facem parte din aceeaşi soarta. Poate de aceea doar glasul copiilor, vocea iubirii pure, tulbură azi liniştea asurzitoare a fanfarei.

De 1 Decembrie, România îşi sărbătoreşte desăvârşirea prin unirea celor trei principate: Ţară Românească, Moldova şi Transilvania. În fiecare zi, sărbătorim, fără să conştientizăm, uniunea dintre noi, cei ce au scris în paşaport în dreptul cetăţeniei cuvântul român.

La mulţi ani!