Câteva rânduri din discursul susținut cu ocazia Reuniunii Anuale a Diplomației Române din această săptămâna, unde am vorbit în secțiunea cu titlul: “România în vecinătatea Estică și ONU. Soluții pragmatice pentru concretizarea viziunii strategice”
În geopolitică, lucrăm cu state naționale. Strategia lor este setată de interesul național și, pentru fiecare stat, primordială este menținerea integrității, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru.
În ceea ce privește vecinătatea estică (și nu numai), interesul național este rezumat prin securizarea granițelor, prin menținerea suveranității și stabilității naționale și eforturile pentru asigurarea unor bune relații cu vecinii. Având în vedere resurgența Rusiei din ultima decadă, România este angajată în securizarea granițelor Uniunii Europene, prin participarea activă la flancul estic. Componenta diplomatică cea mai importantă în acest sens este parteneriatul cu SUA. Acestuia i-a urmat, consolidându-l, parteneriatul cu Polonia. Iar acum vorbim despre Inițiativa celor 3 mari.
Consider că e important, având în vedere evoluțiile geopolitice recente să comentez mai întâi despre Statele Unite. Ca român care are mai mult de 10 ani de experiență de lucru cu mediul privat din America, dar și ca analist geopolitic, voi începe prin a spune un lucru firesc: Statele Unite, prin modul de guvernare și mediul de viață, sunt extrem de diferite de Europa. Momentan, America trece printr-o criză politică – acest lucru s-a mai întâmplat în istoria SUA și nu este excepțional.
Poate cel mai răsunător exemplu este Watergate. Pentru europeni, prin ceea ce relata mass media de atunci – mult mai responsabilă altfel decât cea de acum, părea că Watergate anunță dezintegrarea SUA și chiar că va fi sfârșitul puterii americane. Această interpretare a fost greșită dintr-un motiv simplu: nu toată și nici chiar majoritatea societății americane nu este dependență și nu “trăiește” din politică, chiar dacă această este extrem de activă în exercițiul politic. Ca atare, atat în afara crizelor dar și în timpul acestora, politica externă americană rămâne la fel, în esență și are drept scop principal menținerea dominanței asupra oceanelor lumii și, cu privire la Europa, să acționeze pentru ca nici un stat național să nu poată domina continentul.
Revenind în prezent, ne interesează mai mult această criză politică americană nu doar pentru că nu o putem ignora, datorită mass-mediei, dar mai ales pentru că ea este pusă în legătură directă cu relațiile dintre America și Rusia, afectand balanta de putere în regiunea în care ne aflăm. Astfel, e important să observăm că după conferința din Helsinki, președintele Trump a pierdut și mai mult controlul asupra politicii americane vis a vis de Rusia, acesta fiind deținut acum de Congres. Ca atare, la Washington, vecinătatea noastră estică și tot ceea ce înseamnă această regiune importantă pentru Rusia este acum administrată prin Congres. Aș contrazice deci percepția majorității mass-media conform căreia criza politică actuală este benefică pentru Rusia și afacerilor, relatiilor ei cu America.
Dacă într–adevăr intelligence-ul rusesc a lucrat pentru acest lucru, atunci el se mai poate mândri cu încă o “reușită”, pe lângă pierderea Kievului: pentru prima oară în istoria SUA, partidul democrat are, în unanimitate, o atitudine anti-Rusia. Ca atare, paranoia generalizată cu privire la influența Rusiei în politica americană a reușit să susțină sentimentul anti-rusesc a cel puțin 2 treimi din Congresul American. Având în vedere evenimentele curente și modul în care acestea sunt relatate de mass-media, paranoia – și, prin asociere, sentimentul anti-rusesc al societătii americane, nu poate decât să crească, ceea ce nu serveste interesului rusesc cu privire la relatiile sale cu SUA. Dimpotrivă.
Pentru noi, acest aspect este important deoarece traducerea antagonismelor ruso-americane în regiune, se poate face prin câteva scenarii, dintre care: 1) status quo-ul este acceptat și se așteaptă deblocarea situației prezente, 2) Rusia poate acționa în menținerea și creșterea influențelor prin împingerea de alianțe în Europa 3) un mix între cele două tipuri de tactici. România, fiind pe granița Uniunii Europene, angajată în securizarea zonei de frontieră care include vecinătatea, este în poziția de a-și alege, de asemenea, tacticile de susținere a strategiei proprii. Poate face uz de parteneriatele deja existente, le poate ranforsa și utiliza în susținerea interesului național în vecinătatea estică. Se poate, de asemenea, angaja în dialog și inițiative noi care privesc inclusiv re-echilibrarea forțelor – dar trebuie să aibă în vedere costurile aferente, în plan tactic și strategic.
Spre exemplu, Inițiativa celor trei mări, susținută de Casă Albă, conține, la nivel pragmatic, un buchet de propuneri interesante privind infrastructura strategică regională. E important că România să aleagă și să pună în practică, tactic, acele propuneri care îi fac bine în plan strategic. Prin Inițiativa celor trei mări, vecinătatea estică se află în strânsă legătură cu vecinătatea balcanică – și, având în vedere ultimele noutăți geopolitice din regiune, unde se pare că se ia în calcul inclusiv o nouă demarcare a granițelor dintre Serbia și Kosovo, e important de înțeles care sunt scenariile de reacție posibile la această Inițiativă.
În același timp, având în vedere vecinătatea mai îndepărtată, evoluțiile din Asia Centrală și zona Caucazului de Sud, precum și preocuparea Bruxelles-ului și a Germaniei față de această regiune, în particular față de Azerbaijan și Turkmenistan, este de așteptat ca initiativele pe politică externă ce privesc granitele Europene să evolueze. România poate avea, în 2019, în anul președenției U.E. oportunitatea să participle (mai) activ în setarea agendei Europene și susținerea interesului național.