Parlamentarii din Finlanda au început, pe 1 martie, dezbaterea formală cu privire la posibilitatea aderării țării la NATO. Aceasta este o premieră și vine după ce un sondaj al societații radio-TV de stat finlandez Yle a arătat că 53% dintre finlandezi ar sprijini aderarea țării la NATO și după ce o petiție semnată de peste 50.000 de persoane a cerut un referendum național pe această temă. Prin dezbaterea formală se vor declanșa probabil consultări cu Suedia pe tema aderării, având în vedere parteneriatul strategic dintre cele două țări non-membre NATO. Deși o decizie privind apartenența este dificilă, totuși, dacă începe un conflict major, cele două state vor lupta de partea NATO.
Finlanda și Suedia – o relație complexă
Suntem familiarizați cu termenul de finlandizare. Termenul de-a face cu Finlanda cât are de-a face și cu Rusia. Se referă la neutralitatea strictă a Finlandei în timpul Războiului Rece, stabilită prin tratatul cu Rusia din 1948, când tensiunile dintre Occident și Uniunea Sovietică ajunseseră (din nou) la noi recorduri. Conform tratatului din 1948, Finlanda – spre deosebire de alte țări din Europa de Est – nu ar fi urmat să aibă cu nimic de-a face cu URSS (nu urma sa devină un satelit URSS așa cum au devenit alte țări) și nu ar fi urmat să se confrunte cu o invazie sovietică. La urma urmei, imperativul Finlandei a fost să evite un conflict cu vecinul său, după ce a purtat două războaie împotriva URSS în 1939 și 1944 și, drept urmare, a pierdut din teritoriu. Prin urmare, Finlanda a fost de acord să rămână în afara NATO.
În schimb, a stabilit bune relații de prietenie cu URSS și această relație bilaterală proeminentă a influențat inevitabil politicile interne și externe ale Finlandei. Nu a avut de ales, având în vedere că Finlanda are o graniță de 830 de mile (1340 km) cu Rusia. Așadar, termenul de „finlandizare” a fost inventat în timpul Războiului Rece pornind de la modul în care statul nordic și-a adaptat politicile pentru a se potrivi cu URSS, păstrând în același timp legături bune cu Occidentul și rămânând oficial neutră și independentă politic.
Finlanda a rămas prietenoasă cu Rusia după încheierea Războiului Rece. Dar, desigur, nu și-a mai adaptat politicile pentru a se potrivi intereselor vecinului său. De când URSS s-a dezintegrat, Finlanda și-a sporit legăturile cu vecinul său occidental, Suedia. În timpul Războiului Rece, atmosfera bipolară a forțat o neutralitate strictă pentru conservarea statului finlandez. Având o Rusie slabă la est, Finlanda avea, după înheierea Războiului Rece mult mai mult spațiu de manevră pe care l-a folosit pentru a se ancora în structurile occidentale.
Relația Suediei cu Rusia este diferită de cea a Finlandei. Cele două țări au o istorie conflictuală de lungă durată: au purtat războaie de secole pentru controlul regiunii Mării Baltice. În cele din urmă, în 1809, Regatul de atunci al Suediei și-a pierdut partea finlandeză în favoarea Rusiei. De atunci, Suedia a evitat un alt conflict împotriva Rusiei și, mai târziu, împotriva URSS.
Țara a rămas neutră în timpul celor două războaie mondiale și și-a construit capacitatea de apărare națională în timpul Războiului Rece fără a se alătura NATO. În schimb, a implementat “doctrina nealinierii” – care spune, în esență, că nealinierea în timp de pace asigură neutralitatea în caz de război. Geografia Suediei impune controlul Golfului Botniei, unde se află capitala, Stockholm. Deși neutră, Suedia consideră Rusia ca principalul contestator al imperativului său și se teme cel mai mult de acțiunile acesteia.
Atât Finlanda, cât și Suedia, au aderat la Uniunea Europeană în 1994, în timp ce au optat pentru neutralitate atunci când a fost vorba de aderarea la NATO. Imperativul lor geopolitic este menținerea securității în Mărea Baltică, mai ales în ceea ce privește traficul maritim, ambele țări fiind dependențe de rutele comerciale maritime din regiune, ele fiind ieșirea către Europa și către lume. Acesta este motivul pentru care strategia lor a fost să rămână neutră față de NATO, păstrând în același timp legături cu membrii NATO din regiune, astfel încât Rusia să nu devină putere dominantă în regiune și pentru ca, prin alianța cu Occidentul și coordonarea relațiilor internaționale, să fie evitate tensiunile cu Rusia.
NATO – un pas prea departe?
Ambele țări s-au alăturat Parteneriatului pentru Pace al NATO în 1994, anul în care programul a început. Programul PpP a fost în esență destinat țărilor fostei URSS – o modalitate de a le deschide ușa și de a le face să participe la activitățile NATO fără a fi necesară aderarea. Cei care susțin programul văd beneficiul aprofundării legăturilor de securitate dintre NATO și membrii non-NATO, în special în zonele instabile și riscante pe care Alianța încearcă să le înțeleagă. Suedia și Finlanda s-au alaturat programului printr-un compromis, satisfăcându-i și pe cei care se opuneau aderării NATO, permițând însă, în același timp și un anumit nivel de cooperare cu Alianța în contracararea potențialelor provocări venite din Rusia.
În anii ’90 și începutul anilor 2000, provocările au fost minime, deoarece Rusia era preocupată cu stabilizarea economiei naționale, după destrămarea URSS. Anul 2008 a fost punctul de cotitură, de inflexiune penru regiune: este anul în care esurgența Rusiei a fost evidentă, preocupându-se activ (și agresiv, deopotrivă) de securizarea zonelor tampon.
Invazia Rusiei în Georgia a făcut ca NATO să-și facă griji pentru statele baltice și pentru zona Mării Baltice în general, ceea ce a avut implicații atât pentru Suedia, cât și pentru Finlanda. NATO a concluzionat în urma exercițiilor de apărare că insula suedeză Gotland era esențială pentru operațiunile sale de apărare a membrilor NATO Letonia, Lituania sau Estonia. Lansarea de rachete sol-aer de pe insulă ar ajuta puterea militară să câștige și să mențină controlul sudului Mării Baltice.
În 2014, invazia Rusiei a peninsulei Crimeea a evidențiat și mai mult necesitatea de a îmbunătăți apărarea națională a Suediei. Având în vedere acțiunile Rusiei, Suedia și Finlanda au decis în 2014 să aprofundeze cooperarea dintre armatele lor, iar în 2015, cele două guverne au autorizat forțele lor armate să aibă o cooperare bilaterală extinsă, conturând parteneriatul strategic de astăzi. Prin urmare, cele două țări ar trebui să se consulte cu privire la aderarea la NATO și ar trebui să facă acest pas împreună.
Cu toate acestea, experiența lor distinctă face ca publicul celor două țări să aibă motivații și percepții diferite asupra aderării la NATO. Având în vedere sondajele de opinie, până astăzi, sprijinul pentru aderarea la NATO a atins un nivel maxim în 2015 (în Finlanda, susținerea pentru aderarea la NATO era la cote maxime în 2013, iar următorii ani au confirmat tendința – cu toate acestea, susținerea în rândul finlandezilor nu a depășit 20-30%, în timp ce în Suedia s-au înregitrat și cote mai ridicate). Cu toate acestea, ambele guverne au concluzionat, în urma unor anchete separate, că solicitarea aderării la NATO ar declanșa o potențială reacție negativă din partea Rusiei și ar trebui evitată.
Crimeea – momentul reconsiderării
Din 2014, cele două țări au avut experiențe diferite în ceea ce privește relația lor cu Rusia. În Suedia au fost raportate multiple incursiuni în apele și spațiul său aerian, precum și atacuri cibernetice, toate indicând că Rusia este în spatele lor. Toate acestea s-au intensificat din 2014 până astăzi, alarmând publicul. Cel mai recent, în ianuarie 2022, câteva drone misterioase au zburat în apropierea palatului regal de la Drottningholm, deasupra unui centru de tratare a apei de lângă Norsborg și a centralelor nucleare. Se pare că toate ar fi fost comandate de Rusia, indicând o sporire a agresivității rusești și, deci, sprijinind ideea că Suediei i-ar fi mai bine dacă ar fi membru NATO.
Finlanda nu a avut aceeași experiență începând din 2014 – prea puține lucruri s-au schimbat în relațiile sale cu Rusia și, prin urmare, dezbaterea s-a concentrat pe chestiuni precum suveranitatea politică sau problema identității. Oponenții ideii subliniază că apartenența la NATO ar slăbi încrederea dintre Finlanda și Rusia, o legătură pe care cele două țări au construit-o încă din anii `40, ca să nu mai vorbim de efectul negativ pe care l-ar avea asupra comerțului bilateral pe care cele două țări l-au stabilit de-a lungul anilor. De asemenea, Finlanda primește aproximativ 60% din necesarul energetic din Rusia, în timp ce Suedia are o dependență scăzută de energia și comerțul rusesc în general.
Cu toate acestea, se pare că tocmai publicul finlandez pare să fie cel mai influențat de evenimentele din Ucraina în aceste zile. Nu numai că sondajele indică un sprijin record pentru aderarea la NATO, dar și demonstrațiile împotriva agresiunii ruse din Ucraina vorbesc despre sentimentele oamenilor față de această Rusie agresivă care seamănă cu Rusia anilor `30 și pe care pare că o reîntâlnesc zilele acestea.
În Suedia, cel mai recent sondaj de opinie este din ianuarie 2022 (realizat de Demoskop) și a arătat că sprijinul pentru aderarea la NATO este de 42% în timp ce opoziția de 37% – o evoluție pozitivă având în vedere că numărul celor care se opun aderării la NATO a scăzut constant în ultimii ani. Tocmai de aceea, efectuarea unui sondaj de opinii publice în Suedia acum, după începutul războiului, poate duce la rezultate similare cu cele din Finlanda. Dar întrebarea este dacă susținerea este durabilă. Răspunsul, culmea, îl are evoluția războiului din Ucraina – cu cât luptele se intensifică, este din ce în ce mai probabil ca teama de război să aducă aderarea acestor state la NATO mai aproape de realitate.
În același timp, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a reiterat invitația deschisă a NATO adresată Finlandei și Suediei de a se alătura alianței luna trecută, când i-a invitat pe miniștrii de externe a celor două țări la Bruxelles pentru a discuta despre oportunitățile de cooperare comună în domeniul apărării. Cele două țări au aprofundat cooperarea cu Alianța, inclusiv prin lucrul în cadrul NORDEFCO – Nordic Defense Cooperation (NORDEFCO) format din Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia în consolidarea capacităților comune de apărare pe baza sinergiilor existente între membri.
Ambele țări participă la exercițiile NATO în regiunea baltică, iar Suedia a dezvoltat, de asemenea, o cooperare specială în domeniul apărării și securității cu Polonia. Ca atare, dacă se va pune problema unui conflict în regiune, cele două state vor fi de partea Alianței – totuși, dacă una dintre ele va fi atacată (posibilitate infirmată în nenumărate rânduri de Moscova), nu este clar cum va reacționa NATO. Poate NORDEFCO va acționa în consecință și atunci putem vorbi de alte scenarii – însă acestea sunt doar scenarii, până la urmă.
În loc de concluzii…
Știrile actuale din Finlanda și Suedia, care evidențiază dezbaterea formală dar mai ales dezbaterea publică privind aderarea la NATO, pur și simplu confirmă că problema apartenenței depinde de percepția celor două țări (a cetățenilor lor) asupra amenințării ruse. La momentul redactării acestui articol, invazia rusă a Ucrainei este în curs și incertitudinea abundă. Ceața războiului a crescut temerile în toată Europa de Est și zona Mării Baltice nu face excepție. Este sigur că războiul din Ucraina va face ca Finlanda și Suedia să își aprofundeze și mai mult cooperarea bilaterală și colaborarea cu NATO. Nu este clar dacă cele două țări vor alege să se alăture Alianței în situația în care un sprijinul societății vine într-un moment de mare incertitudine, mai ales că ambele state încearcă să evite antagonizarea Rusiei.
Cele două țări au imperative geopolitice, politici de securitate similare și sunt nealiniate NATO din punct de vedere militar. Legăturile lor istorice le mențin aproape una de cealaltă și se angajează într-o cooperare bilaterală de apărare de anvergură. Cu toate acestea, există și diferențe mari între ele. Probabil cea mai importantă este relația lor cu războiul. Suedia nu a experimentat un război pe teritoriul său de mai bine de 200 de ani – ceea ce ar putea explica de ce în Suedia susținerea publică în favoarea aderării la NATO este de obicei mai mare pentru decât Finlanda. Mulți finlandezi își amintesc încă destul de clar cum a fost conflictul cu Uniunea Sovietică, iar cel mai urât coșmar al lor este un conflict reînnoit cu Moscova – ceea ce poate explica de ce mulți iau în calcul “adăpostul” NATO doar după ce au văzut un război în regiune (Ucraina). Prin urmare, cele două state au motive diferite pentru a rămâne neutre – și motive diferite pentru a-și reconsidera neutralitatea.
Acest text este traducerea unui draft care a stat la baza textului publicat pe Geopolitical Futures.
