Geopolitica privește dinamica în care se formează puterea, mai întâi ca atribut al unei comunități umane (care poate fi stat național sau nu) iar apoi în relații cu alți subiecți care au acest atribut. De aceea, geopolitica este de obicei un subdomeniu al relațiilor internaționale (studii politice) sau al relațiilor economice internaționale (studii economice). Totuși, fără înțelegerea mecanismelor în care se formează puterea la nivel intern – așa numita putere statică – care înseamnă atât stabilitate cât și forța societății respective de a se dezvolta, de a evolua, nu putem vorbi despre putere dinamică, de influență, la nivel internațional.

Puterea este deopotrivă un concept politic, filosofic și… fizic. Putem discuta despre “creșterea” sau “scăderea” puterii unei personalități – președinte de…bloc, de companie, de țară, putem să comparăm puterea unei organizații față de alta, a unei comunități față de alta, în funcție de anumite atribute pe care le luăm în considerație arbitrar, dar… nu putem calcula exact, nu putem cuantifica precis puterea despre care discutăm, ci îi putem atribui doar o tendință. După constatarea tendinței (creștere sau descreștere, cu consecințe specifice), putem avea teorii vis-a-vis de modul în care aceasta va evolua mai departe și despre narativele care au făcut posibilă discuția noastră (originea…discursului sau “cum/de ce am observat noi evoluția puterii? – pentru că am auzit/observat”) Teoriile relațiilor internaționale abordează, în acest fel, maniera în care se derulează momentan critica geopolitică. Pentru științele politice, cunoașterea, evaluarea puterii din perspectiva teoriilor relațiilor internaționale reprezintă “fundația”, reperul narativului academic și neacademic. Sau mai ales neacademic – acest lucru este extrem de important pentru cei dintâi practicieni ai politicii – pentru politicieni, cei care folosesc și crează narativele. În discurs și discuții se creează temele care includ inclusiv argumente sau „scuze” pentru acțiuni „de forță”, care pot devei opțiuni strategice validate prin decizie politică. În discurs, teoria relațiilor internaționale este înlocuită de filosofia politică, utilă în practică pentru transformarea argumentelor (doctrinare sau populiste) în politici.

Totuși, în afara discursurilor, a discuțiilor (sau pentru discuții) există….miez, subiect geopolitic, structură. Iar pentru că geopolitica implică putere, deci forță… nu putem ignora fizica. Geografia – aceea care nu poate fi interpretată și ca un „construct social”, este fizică. De ce? Newton ne-a explicat deja că motivul pentru care mărul cade de sus în jos nu are legătură cu vreun construct social, politic sau economic ci… pentru că Terra are ea însăși o… forță gravitațională. Am învățat asta în copilărie… cu profi mai mult sau mai puțin talentați la școală, ca și alte lucruri utile care derivă din realitățile fizice (și chimice) ale planetei Pământ. Astfel, oricât de mult am încerca să convingem mărul că ar fi mult mai bine pentru el să cadă în sus… măcar din când în când, el nu ascultă – și nu pentru că nu stăm bine la retorică sau nu suntem pricepuți să construim noi realități sociale pentru el.

Așa că…. recurgem la noțiunile de bază, de gimnaziu. Fizica (mecanică, cea învățată la clasa a VI-a), ne definește puterea într-o manieră în care o putem cuantifica… Acest lucru este extrem de util în contextul în care fizica mecanică a clasei a VI-a a evoluat științific și astăzi vorbim (mai ales atunci când vrem să impresionăm) despre fizica cuantică mai mult decât despre cunoștințele acumulate în școala generală sau la liceu. Culmea e că atât acele cunoștințe acumulate în copilărie cât și noutățile „prinse” din lecturile despre tehnologie modernă sunt extrem de utile pentru a înțelege puterea de care se ocupă geopolitica. Mai precis, în manualul de fizică de clasa a VI-a puterea este definită ca fiind rata cu care se transferă energie în timp. Mai mult – puterea este produsul dintre forța care acționează asupra unui obiect pe direcția mișcării și viteza acestuia (forța este un cuvânt adesea folosit și în științele sociale). În fizica cuantică, puterea este derivata în timp a energiei unui sistem. Încă un cuvânt adesea folosit în științele sociale: sistem… social, politic, economic, socio-economic, etc.

Sigur, înțelegerea geopolitică a lumii nu se realizează doar prin lectura manualelor de fizică mecanică sau cuantică, așa cum nu se întemeiază nici doar pe parcurgerea filosofiei politice clasice sau a teoriilor relatiilor internaționale. Ambele activități sunt însă de trebuință și necesare pentru cei care aleg să discute despre geopolitica în sens profesional.

Esențială este și înțelegerea interdisciplinarității domeniului și sigur, deși metodologic această interdisciplinaritate se traduce prin lipsa unui „corpus” metodologic strict determinat, trebuie cunoscute, în evoluția lor, teoriile geopolitice – cadru esențial epistemologic pentru lucrările academice care tratează relațiile dintre state, dintre comunități, dintre organizații economice sau dintre alți actori ai lumii contemporane prin prisma geopolitică. Până la urmă…. în cel mai sintetic sau simplist mod de definire, geopolitica este un domeniu de analiză care studiază relația dintre putere și spațiu: modul în care geografia – înțeleasă extins, prin caracteristicile sale fizice (formele de relief care, teritoriul, poziția, resursele, rutele, distanțele, mediul, etc.), împreună cu tehnologia și organizarea politico-economică, influențează comportamentul actorilor lumii contemporane, fie ei state naționale sau organizații internaționale cu mai multe sau mai puține “ambiții” etatiste.

Astfel, pe lângă îndemnul de parcurgere a textelor clasice ale lui Platon, Tucidide, Aristotel, Cicero, Toma d’Aquino, Machiavelli, Hobbes, Montesquieu, Rousseau, Kant, Hegel și sigur, ca să nu fiu certată de colegi că-l uit pe cel mai invocat „autor despre război” – Clausewitz (…și sunt sigură că și altele, aceasta e doar o listă scurtă), de aprofundare a teoriilor relațiilor internaționale precum și de a relua unele texte despre fizica (sau/și să găsească profi “cool” precum dl. Cristian Presură de la care pot învăța online), iată mai jos o lista esențială a lecturilor geopolitice…. De teorie. Sigur, fiecare dintre autori au fost “influensări” politici la momentul lor…ce-i legitimează este faptul că au lucrări publicate în jurnale “serioase” ale vremurilor și cărți publicate la edituri de prestigiu, astfel încât au putut fi citați cum se cuvine de comunitatea academică internațională.

Menționez că lista de mai jos parcurge câteva repere principale în evoluția teoriei geopolitice din perspectiva școlii occidentale (anglo-saxone, germane și franceze), acoperind concepte preluate inclusiv de școala orientală (rusă și chineză) iar pentru literatura de specialitate contemporană – geopolitica etatistă am listat surse aparținând aceluiași curent de gândire, în acest caz lista fiind neexhaustivă. Titlurile nu au referință publicistică (există traduceri, adaptări ale originalelor disponibile online sau fizic la mai multe edituri din România și din străinătate).

Geopolitica materialistă

Întemeietorii geopoliticii clasice (sfârșitul sec. XIX – Primul Război Mondial)

• Friedrich Ratzel — Politische Geographie (1897)
Introduce ideea statului ca organism viu, dependent de spațiu (Lebensraum). Fundamentul determinismului geopolitic clasic.
• Alfred Thayer Mahan — The Influence of Sea Power upon History (1890)
Teoria puterii maritime: controlul rutelor comerciale, flotelor și chokepoint-urilor ca bază a puterii globale.
• Halford John Mackinder — „The Geographical Pivot of History” (1904)
Formula Heartland–World Island: cine controlează Eurasia centrală controlează lumea.
• Rudolf Kjellén — Staten som livsform (1916)
Cel care introduce termenul „geopolitică”, integrându-l într-o teorie generală a statului, influențată de teoria geografiei politice avansate de Ratzel, în care adaugă ideii de organism viu și pe cea de dezvoltare a statului internă și externă (aluzie la capacitate de influență extrateritorială, expansionistă)

Geopolitica românească materialistă – fondatori

• Ion Conea — Geopolitica – o știință nouă (1937), Ed.
Considerat întemeietorul geopoliticii românești.
• Anton Golopenția – Geopolitica (1939), Ed. Ramuri Craiova, împreună cu Ion Conea si M. Popa-Vereș
Stabilește legătura dintre demografie, statistică și geopolitică.Revistă care reunește elitele intelectuale românești interesate de geopolitică.
• Gheorghe I. Brătianu — lucrări de geoistorie și geopolitica Mării Negre.
• Simion Mehedinți – Precursor intelectual al gândirii geopolitice românești.

Geopolitica interbelică și Geopolitik (anii 1920–1945)

• Karl Haushofer — Geopolitik des Pazifischen Ozeans (1924);
Lucrarea dezvoltă câteva concepte preluate de la autorii clasici și le transformă în conceptele cheie: Raum (spațiu geopolitic funcțional) și Pan-Regionen (proto-concept de macro-regiuni geopolitice). Este primul care face conexiunea dintre geografie, strategie și politică externă.
Instituționalizează Geopolitik în Germania (școala de la Munchen), care va fi asociată ulterior cu expansionismul nazist – motiv pentru care geopolitik va avea o conotație negativă în Germania și în statele aliate ei sau în sfera ei de influență (chiar și temporar) în perioada ulterioară celui de-al doilea război mondial (incusiv ulterior razboiului rece, coroborat și cu alte motive).

Geopolitica etatistă/modernă sau georealism

Geopolitica strategică a Războiului Rece (1950–1980)

• Nicholas Spykman — The Geography of the Peace (1944)
Spykman este unul dintre fondatorii geopoliticii americane moderne, gânditor-cheie al strategiei de containment din Războiul Rece, tocmai pentru că, textul publicat în 1944 pornește de la întrebarea “Cum poate fi construită o pace durabilă după al Doilea Război Mondial?”: Lucrarea lui fundamentează teoria Rimland-ului: controlul periferiei Eurasiei este mai important decât Heartland-ul (lui Mackinder) și formulează imperativul Statelor Unite ale Americii pentru continentul Eurasiatic (și în speță, pentru Europa) – SUA trebuie să evite apariția unei puteri dominante în Eurasia. Pentru Spykman, puterea globală (în sprijinul păcii/stabilității) se definește ca echilibru de forțe, nu dominație absolută.
• Saul Bernard Cohen — Geography and Politics in a World Divided (1963, 1980);
Geopolitics: The Geography of International Relations (2003)
Introduce teoria zonelor de fractură/shatterbelt – regiuni geopolitice și sisteme globale rivale; introduce conceptul “geostrategie” – teoria celor două zone geostrategice: a lumii maritime, dependentă de comerț și a lumii continentale eurasiatice; introduce teoria echilibrului dinamic – geopolitica nu este un instrument al conflictului, ci ca un cadru pentru gestionarea stabilității globale și a unui «echilibru dinamic» între puteri.
• Fernand Braudel – La Méditerranée et le monde méditerranéen à l’époque de Philippe II (1949)
O abordare istorică din perspectivă geografică, în care Braudel pune bazele interpretării geografice a economiei și fluxurilor comerciale și a mediilor socio-politice într-o manieră evolutivă, fiind primul care distinge fenomenul migraționist drept un subiect strategic pentru continentul european. Conceptele referitoare la aspectul temporal al analizei geografice și istorice din perspectivă socio-politică și economică precum și ideea “vidului” politic (aplicat de Braudel în mod special pentru regiunea mediteraneană) vor fi preluate ulterior de școala geopolitică modernă franceză.
• Yves Lacoste — La géographie, ça sert, d’abord, à faire la guerre (1976)
După 1945, în Franța (și nu numai), „geopolitica” era suspectă din cauza asocierii cu Geopolitik germană (Haushofer etc.) și cu instrumentalizarea ideologică din perioada interbelică. În plus, geografia universitară franceză era dominată de tradiția descriptivă/regionistă (mai „neutră”, mai puțin politică). Lacoste rupe această inerție și spune, pe șleau: geografia nu e inocentă prin ceea ce astăzi este recunoscut drept textul fondator al geopoliticii franceze moderne: geopolitica ca analiză a rivalităților de putere asupra teritoriului. Ulterior, dezbaterea pe teme strategice alcătuiește un corp generos de scrieri academice și nu numai pe teme geopolitice (inclusiv prin publicarea, începând cu 1976 unei reviste academice de profil geopolitic, astăzi de referință pentru școala geopolitică europeană continentală – Hérodote, disponibilă aici)

Adesea asociată cu filiațiile clasice/geopolitica materialistă, dezbaterea geopolitică din perioada Războiului Rece este legată de modul în care se construiește și relaționează puterea terestră versus puterea maritimă, geografia nucleară, alianțele și regiunile globale — care a rezultat într-un corpus de literatură strategică, care se întinde de la RAND și alte think tank-uri până la studiile regionale din mediul academic.

Geopolitica post-război rece – renașterea franceză, geopolitica critică și geopolitica strategică

Renașterea franceză (după 1990)
• Béatrice Giblin — Les grands conflits contemporains. Approche géopolitique (2001)
Analize aplicate ale conflictelor actuale, în tradiția Hérodote.
• Philippe Subra — Géopolitique locale (2014); Géopolitique de l’aménagement du territoire (2012)
Dezvoltă geopolitica la nivel local și regional, actor-centrică.
• Frédéric Encel — Comprendre la géopolitique (2011)
Sinteză metodologică dezvoltată și folosită în mediul academic universitar.

Geopolitica critică anglo-saxonă (anii 1990)

• Gearóid Ó Tuathail — Critical Geopolitics (1996)
Analizează ideile, discursurile, hărțile mentale, narațiunile elitei care este tratată drept cheia schimbărilor strategice (narativele, ideile și discursurile fiind în primul rând apetența elitei).
• John Agnew — Geopolitics: Re-visioning World Politics (1998)
Critică „capcana teritorială” a statului-națiune și abordează geopolitica într-o manieră integrativă, acordând importanța interdependențelor socio-politice și economice.

Geopolitica strategică post-Război Rece americană
• Zbigniew Brzezinski — The Grand Chessboard (1997)
Geopolitica ca joc de putere și Eurasia ca tablă centrală a puterii globale americane.
• Robert D. Kaplan — The Revenge of Geography (2012)
Reintroduce geografia ca factor structural de durată în politica globală.