Răspunde și la întrebarea: De ce România nu poate să se destrame?
O piruetă. Un acord strident. Un trosnit. Și foieli inutile. Roșu. Sau poate violet? Mâini multe, întinse spre mine, aparent fără scop. Grație rece. Un zâmbet. Parcă forțat? Calcule și așezări logice. Viitorul. O dimineață geroasă. Un sfârșit și un început. În depărtare, fâșii de nori se desprind în cerul alb – să facă loc luminii. Și e liniște. Se aude doar, în mintea mea, clinchetul celor ce au fost: câteva vise mici împlinite.
Erau doar câteva cărămizi de temelie cu iz de primăvară timpurie. În esență, doar o diplomă și o ușă cu tăbliță. Grele. Și totuși, zâmbitoare și luminoase. Provocări. Asta credeam atunci. Mai credeam că totul în jur poate fi calculat altgoritmic. Scriam despre cum riscul poate fi minimizat matematic. Tehnologiile inovative trebuiau să se grăbească să-mi faciliteze rezolvarea problemelor, să-mi ușureze munca – nu să mi-o complice. Lucrurile se așezau, trebuiau să fie mai ușoare, mai…raționale. Lucrurile erau…tot ceea ce nu eram.
Unul din conceptele de bază în geopolitică – și ceea ce altgoritmam (și altgoritmez) zilnic, cu ajutorul analizei de intelligence – este puterea. De trei feluri: politică, economică și militară, puterea pare simplu de descifrat. Vulnerabilitățile unui stat stau, teoretic, în dependențe. De la Machiavelli încoace, știm că pânza care unește celulele unei entități – fie ea comunitate, organizație sau stat național, se dezvoltă funcțional pe baza dependențelor. Ca atare, prin diminuarea lor, asociate fiind vulnerabilităților, crește puterea și în fapt, controlul, diminuându-se riscul de administrare a perturbărilor ce li se datorează. Dar cine deține controlul? În cazul relațiilor internaționale, teoretic, statul cu mai puține vulnerabilități interne și externe este mai puternic față de parteneri.
Fără să conștientizăm neapărat, fiecare dintre noi confirmăm teoria puterii – în relațiile interumane. De aceea, e simplu de priceput cum e cu puterea la nivel internațional: o plăsmuim întâi în noi și intuitiv, o recunoaștem. Construcția fiecăruia dintre noi începe cu verbul “a ști” – să știm cine suntem, pe ce lume suntem, să știm “de ce”. Știința implică cercetarea – fervoarea de acumulare a informațiilor despre orice e nou, orice se schimbă și cu care ne intersectăm, într-o formă sau alta. Construim în funcție de ce știm. Mai puțin în funcție de ce cunoaștem. Definim vulnerabilități în funcție de experiențe, fără să analizăm neapărat cum ne afectează pe noi experiențele. Înlăturând dependențele creatoare de vulnerabilități, avem senzația că devenim mai puternici – și într-adevăr, controlul asupra mediului înconjurător crește.
Știm mai ales ce nu vrem și uneori și ce vrem, calculăm simplu, altgoritmic. Pentru că unele dependențe ne-ar împiedica din drumul nostru, le înlăturăm. Pe altele, le potențăm. Construim, uitându-ne în exterior. Nu căutăm înăuntru neapărat – căci, de obicei, nu e timp pentru asta. Însă, alegerile făcute, treptele parcurse, adaugă fire noi, și astfel, pânzele interne se modifică. Prin ignoranța momentană, potențăm, în fapt, și vulnerabilitățile interne. Pentru că nu cunoaștem, dar știm. Cu alte cuvinte, nu reușim să analizăm informația primită, ci doar s-o acumulăm. Și… lucrurile sunt – tot ce nu suntem.
Teoria analizei geopolitice și experiența personală m-a învățat că trebuie să cunosc – și nu doar să știu. Că teoria machiavelică referitoare la dependențele interne are sens. Că în adâncuri, externul ne privește și ne lovește în intern. La fel cum inexistența relațiilor afective poate fi un element pozitiv atunci când timpul dedicat carierei este compus din segmente delocalizate la nivel global, inexistența lor slăbește din susținerea morală de care ai nevoie pentru a avea succes. La nivel organizațional, inexistența sau slăbiciunea relațiilor interumane conduce la ineficiențe majore și poate conduce la faliment. La nivelul statului națiune, fără interdependențele dintre comunitățile constituente, toate vulnerabilități dar și factori potențatori, statul devine, în fapt, inexistent. Economia, politica și forța militară vin din coeziunea simțirii comune, a ‘internului’ – definitoriu pentru conștiință.
Valurile protecției rezultate din respingerea a tot ceea ce poate fi vulnerabilitate se întorc împotrivă, creează neînțelegeri, instabilitate, la nivel intern. Statele din Balcanii de Vest sunt un exemplu pentru acest lucru: construcția instituțională după război nu a putut înlocui construcția socială. Coeziunea vine din spirit și e recunoscută în privire. Liantul, pânzele de interdependență se crează în timp, cu timp și răgaz. Istoria societății este istoria relațiilor interumane, a unei iubiri indestructibile. Indivizii se recunosc în oglinda privirii, împărtășesc valori comune și zâmbesc spiritual la același set de tradiții. Toate protejează și toate construiesc.
Puterea se hrănește din interior, din pasiunea dorinței de mai bine. Conștient, la nivel individual, nu încetăm să știm. Când trecem peste acordurile stridente ale zgomotului dimprejur, când aliniem resorturile interioare acelor percepții exterioare, simțim. Indefinibilul încălzește grația rece a zâmbetelor forțate, le naturalizează. Incalculabilul dă culoarea corectă mișcărilor, foșnetului dimprejur. Mâinile se ating, chiar și din distanța norilor. Lumina face loc scopului viu, al Visului celui mai măreț. Pentru că unele lucruri sunt legate că să fie cunoscute doar în adâncurile soarelui de dimineață. Se definesc doar prin iubire. Un liant care, deși afectat de mediul înconjurător, nu poate fi rupt. Doar el explică ce avem în comun atunci când trebuie să ne apărăm acel “Noi” mare, al nostru.