“Există mult mai puţini oameni ingraţi decât s-ar putea crede, pentru că există mult mai puţini oameni generoşi decât se spune… mi-aş dori ca acela care îndatorează să fie satisfăcut de generozitatea acţiunii sale, fără a se gândi la recunoştinţa celor care îi sunt obligaţi” – Saint-Evremond, Scrisoare către Mareşalul de Crequi, 1671.
Oamenii caută lumina. În copilărie sclipirea aprobatoare din ochii părinţilor ne ghidează paşii, iar la maturitate îi căutăm echivalent. Privirile celor care ne înconjoară sunt turnesolul iniţial pentru testul final al oglinzii, acolo unde ne întâlnim cu săgeţile albe din ochii noştri. Nu vedem urmele lor. Le simţim doar. Percepem dovada iubirii noastre şi a celorlalţi printr-un proces complicat de evaluare, imposibil de descifrat pe de-a-ntregul. Ne privim şi ne iubim, cu totul şi cu toţii – aceia pe care-i purtăm cu noi, fie ei prieteni sau nu, din trecut şi prezent. Şi înţelegem, pentru o clipă doar, cine suntem.
Sărbătorim taina Învierii Domnului. Pe lângă semnificaţia spiritual-religioasă, momentul Învierii are, pentru omul preocupat de întrebarea “de unde vine şi încotro se duce Lumea”, şi o semnificaţie socio-politică. Dovada iubirii pe care ne-o dă Domnul este copleşitoare prin sacrificiul pe care El îl acceptă în numele omenirii. Printr-o analiză (superficială) pe textul Biblic, putem concluziona că, pe lângă toate celelalte, Iisus este liderul perfect. El înţelege esenţa umană şi de aceea poate renunţa la ea pentru a o salva şi a-i asigura nemurirea întru iubire. Prin definiţiile morale aduse de pildele umanităţii şi învierii Sale, se fundamentează un nou sistem de vieţuire: reguli dictate de raţiunea iubirii faţă de uman, de social – elemente care, luate separat, sunt aparent contrare, raţiunea fiind opusă iubirii. Dar, sărind peste secole, fundaţia, însăilată tocmai pe această aparentă opoziţie, rămâne solidă şi astăzi.
Din lectura biblică, realizăm că ceea ce a contribuit la împărtăşirea, propovăduirea creştinismului este ‘metoda’ după care Iisus stabileşte modul de “guvernare”: cunoaşterea. El, şi mai târziu Apostolii, călătoresc pentru a răspândi Cuvântul Domnului. Prin călătorie se înţelege realitatea locului, geografia şi problemele sociale care sunt descoperite şi care descoperă, la rândul lor, aspecte noi despre călător. Pentru cineva care nu are un “acasă” la care să se întoarcă, drumul presupune beatitudine şi sacrificiu în acelaşi timp. Impune atât toleranţă şi adaptabilitate, dar şi rigiditatea unor reguli clare, fără de care avansul nu ar fi posibil. Cunoaşterea are deci dublu sens: descoperirea “noului” din lume şi din universalul uman. Pentru a şti ce este acel “altceva”, acel “nou” din lume, călătorul se pierde pe sine, se adânceşte în specificul local. Apoi se caută în suflet, găseşte fundamentele regulilor în coloana vertebrală, precum şi elementele cu care s-a îmbogăţit şi cele de care s-a lipsit. Astfel universalul uman este redefinit constant.
Creştinismul devine, în timp, religia dominantă şi influenţează Europa până astăzi. Modelele social-politice, de guvernare europeană conţin nu atât esenţa spiritualităţii creştine, cât elementele cadrului de reglementare morală ale creştinismului. Liderul politic ştie că trebuie să convingă că este preocupat de soarta societăţii, de uman, pentru a caştiga încrederea. Pentru el, dovada constanţei faţă de om este o formă prin care îşi menţine puterea, propria influenţă (după cum spune Machiavelli, un lider puternic este fie iubit, fie temut). În acelaşi timp, liderul trebuie să conştientizeze riscurile, trebuie să-i cunoască pe “ceilalţi”, pentru a-i putea apăra pe “ai săi”. În dialogul cu lumea exterioară, trebuie să susţină interesul comun “alor săi” şi să deschidă calea către toleranţă şi adaptabilitate. Prin călătorie şi cercetare.
Din perspectiva geopolitică, interesul comun se suprapune interesului naţional. Toleranţa şi adaptabilitatea poate fi echivalată dialogului dintre statele naţiune. Călătoria sinelui, aşa cum este învăţată din textul biblic, se transpune, în cazul statelor, în discuţia despre esenţa care defineşte problemele momentului. Călătoria ia forma întrebării esenţiale pentru problemele momentului – numai că, de dată această, oglinda nu reflectă personalitatea individuală, ci trăsăturile societăţii, cu bune şi cu rele. Sinele colectiv îşi poartă dependenţele, prietenii şi temeri contemporane şi istorice. Şi prin toate acestea învaţă cine e, prin testamentul şi căutarea dovezilor de iubire.
Ce vede Europa contemporană în oglindă astăzi? Care-i este călătoria? Un model de guvernare comun, în care dialogului ar fi trebuit să i se confunde consensul, se zbate să rămână vizibil, în timp ce cercetarea sinelui, a individualismului naţional, apare în prim plan. Astăzi, nu este sinele, individualul, cel care s-a pierdut în căutare, adâncindu-se în specificul local ci, dimpotrivă acel “altceva”, acel “nou” – găsit în călătoria europenilor de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi apoi cea de la sfârşitul războiului rece, când Uniunea Europeană s-a născut şi a crescut. “Noul” s-a definit atunci prin speranţa că Europa poate găsi universalul împreună, că zeii locali vor deveni irelevanţi în timp, că toleranţa va prevala. Drumul de până acum a presupus un vest pacificat al cărui model a fost îmbrăţişat de estul Europei după sfârşitul războiului rece. Europa “noului”, cea unită, a parcurs beatitudinea speranţei. După 2008, criza socio-economică îi cercetează sinele, spiritul de sacrificiu.
De această dată, călătoria Europei va fi redată printr-un model de sacrificiu – momentan în compunere. Definiţia lui “acasă” va fundamenta noul cadru evolutiv. Va fi “acasă” acel sat unde “ai mei” sunt mai buni decât oricine pe pământ, unde individualul prevalează? Sau va fi acea lume multicoloră, în care universalul uman este mai bun decât orice? În vestul Europei, pare că individualul devine mai important decât universalul. În est, încă se învaţă conştientizarea individualuilui concomitent cu cea a universalului. Ca întotdeauna, dovada iubirii e tainică… dar ce alt moment mai bun decât cel al Învierii Domnului pentru a încerca s-o descifrăm? Să învăţăm, din nou, că, pe lângă beatitudinea luminii, ea e susţinută de sacrificiu?