“Nimeni nu va accepta cu inima uşoară că o filosofie este adevărată pentru simplul motiv că ea îţi adduce fericirea sau te face să devii virtuos; nimeni, poate doar cu excepţia admirabililor ‘idealişti’, care se entuziasmează pentru bine, adevăr, frumos şi care amestecă de-a valma, în mîlul gândirii lor, tot felul de gânduri triviale şi bine intenţionate. Fericirea şi virtutea nu constituie argumente.” Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, II, 39.
Sunt puţine ocaziile în care personalităţile contează. În administraţia de stat, de pildă, ele sunt anulate chiar de exerciţiul politic. Dacă eşti funcţionar public, nu-ţi poţi servi cum se cuvine ţara dacă nu apreciezi omul politic al momentului – şeful. Sigur, dacă eşti un funcţionar de elită, e bine să-ţi faci analiza şi să gândeşti pe termen lung: persoana pe care n-o înghiţi astăzi poate fi “omul politic” al zilei de mâine. Caz în care, discursul tău se va modifica în funcţie de persoanele frecventate. În aceste situaţii, chiar dacă e mai greu să te integrezi în grupuri eterogene, nu e imposibil, mai ales dacă ai suficientă şcoală…politică. Prin astfel de exerciţii, se anulează percepţiile faţă de personalităţile din prim plan şi, adesea, se diluează şi personalitatea funcţionarului. Evident, aplicat la scară largă, această realitate se aplică şi altor organizaţii de tot felul care acţionează în spaţiul public sau privat, nu numai în cadrul administraţiei de stat. S-a scris mult despre persoanele cu mai multe feţe… ele trăiesc şi acţionează în viaţa de zi cu zi, influenţând gradul de ineficienţă la nivelul organizaţiilor din care fac parte. Chiar dacă ineficienţa este percepută drept o trăsătură negativă, mai ales pentru organizaţiile de mari dimensiuni (aşa cum se întâmplă cu administraţiile de stat, în care elementul disruptiv nu duce automat la distrugerea sistemului) ineficienţa poate adauga şi ceva pozitiv: rezilienţa.
Sunt întrebată adesea cu privire la relevanţa analizei de competitive intelligence pentru sectorul privat, de afaceri. Ei bine, politica nu se opreşte la guvern, aşa cum nici cultura nu-i este proprie doar individului. Ca atare, competitive intelligence este aplicat companiilor similar modului în care este aplicat în geopolitică şi are acelaşi scop: identificarea strategiei celei mai bune de adoptat. Detaliile – personalităţile, tehnica de calcul şi logo-ul unei companii au, la fel ca politicienii, infrastructura şi stema unei ţări, roluri tactice, care alcătuiesc calităţi sau funcţii de înţelegere a priorităţilor strategice la nivelul companiei sau statului naţiune în cauză. Împreună alcătuiesc un ecosistem în care ne cufundăm pentru a putea avea o cât mai bună percepţie asupra importanţei fiecărui detaliu şi de la a cărei totalitate, ansamblu pornim atunci când trebuie să-i înţelegem direcţia şi scopul. În aceeaşi măsură, analiza de competitive intelligence ne include (pe noi – indivizi, companii sau state naţionale), plasându-ne în centrul exerciţiului. Doar prin înţelegerea deplină a propriului Eu şi a modului de interacţiune cu mediul înconjurător se diluează, până la anulare, subiectivitatea. Şi, pentru că astfel ne anulăm propriile opinii, personalităţile celorlalţi se diluează şi ele, căci ceilalţi sunt întotdeauna mai departe decât noi înşine. Şi totuşi, opiniile, încărcate de sentiment, ale propriului eu şi ale celorlalţi există, sunt reziliente. A căuta înţeles pentru ele, e inutil, fiind strâns legate de sentimente – dar orice model de analiză trebuie să le constate.
M-am gândit la aceste lucruri în vreme ce scriam despre relevanţa întâlnirilor şi a conferinţelor din ultima lună zile pentru cititorii – clienţii mei, atât din mediul privat cât şi din mediul public. În vreme ce lucrurile care-i preocupă sunt similare, forţele care-i influenţează sunt diferite. Deşi modelul de analiză de competitive intelligence aplicat fiecăruia dintre ei este acelaşi, priorităţile şi strategiile adoptate sunt distincte şi probabil, adesea, în competiţie. Scrierea mea, însă, trebuie să le aducă valoare adăugată fiecăruia dintre ei. Fiecăruia dintre voi.
Analiza de competitive intelligence porneşte de la o întrebare cheie, de importanţă capitală pentru beneficiar, având în vedere relevanţa sa temporală. Astfel, mi se pare că la jumătatea anului 2017, această întrebare este legată de ceea ce trece dincolo de profilul liderului politic acceptat şi se referă la impactul schimbării percepţiei asupra elitei în plan internaţional.
Preşedintele american şi cel francez par foarte diferiţi. Media îl arată pe Emanuel Macron mai apropiat de liderul German Angela Merkel decât de Donald Trump. Privind dincolo de personalitatea fiecăruia, ambii au câştigat alegerile datorită deziluziei electoratului faţă de elita politică tradiţională. Sigur, mesajele de campanie au fost diferite – mijloacele utilizate au fost aceleaşi, iar echipa lui Macron a arătat că a învăţat din greşelile lui Trump. În acelaşi timp, deşi portrete ale anti-sistemului, ambii sunt înconjuraţi de sistemul “adânc”, prin vocea consilierilor pe probleme strategice. În timp ce media îl evaluează pe Emmanuel Macron ca fiind liderul centrului, centrul în Franţa nu mai este astăzi punctul de întâlnire a politicilor de dreapta cu cele de stânga. Avem de-a face cu o abordare conceptuală nouă pentru noţiunea de ‘centru’, în care accentele strategice sunt legate strâns de interesul naţional mai apropiat de interpretarea lui Charles de Gaule, mult diferit de cum era văzut, în anii ’90, de Francois Mitterrand. Acest lucru este explicat şi prin faptul că problemele socio-politice, diferenţele între urban-rural în Franţa sunt similare, deşi la altă scară, cu cele din Statele Unite astăzi. Naţionalismul are rădăcini în problemele sociale care obligă liderul să se concentreze asupra politicilor interne, diminuând focusul pe extern.
În Germania, în timp ce susţinerea pentru partidul de extremă dreaptă Alternativa pentru Germania creşte, mesajele liderilor socialişti (SPD) şi creştini-democraţi (CDU) se concentrează pe ideea naţională din ce în ce mai mult. Creşterea economică este germană, Germania este cel mai tolerant stat din Uniunea Europeană şi doar Germania poate deveni liderul European şi în materie de securitate – singurul lucru dezbătut este care este modul cel mai eficient în care aspectele pozitive vor continua accelerat iar ideile noi vor putea fi implementate cu succes. Discursul perceput ca fiind pro-european, în contextul în care “Europa cu mai multe viteze” sau “Europa cercurilor concentrice” sunt nu doar acceptate de Occident, dar chiar discutate pentru implementare tehnică la nivel instituţional, este un discurs naţional pentru state precum Franţa sau Germania. Interesele economice şi militare sunt calculate pentru centrul zonei euro în concordanţă cu interesul naţional al acestor state membre. Diluarea chiar şi a zonei euro într-o regiune formată din “cercul centrului” (statele nordice) şi “cercul periferiei” (PIIGS) notează existenţa unor interese particulare care pot fi administrate, prin negociere într-un grup din ce în ce mai restrâns. Evoluţia este naturală – publicul cere rezolvarea problemelor socio-economice şi cum o soluţie universal-valabilă pentru statele europene nu a fost găsită până acum, politicienii pariază pe soluţia naţională.
Acest lucru modifică natura relaţiei transatlantice. Statele Unite au insistat din 2001 pe dimensiunea luptei anti-teroriste în colaborarea cu statele NATO. Pentru Europa, terorismul nu a fost o prioritate în prima decadă a acestui secol. Treptat, Statele Unite au adus în discuţie la nivelul NATO, noţiunea de contribuţie echitabilă – concept care cuprinde dimensiunea financiară, cea a capabilităţilor şi contribuţiei efective în teatrele de operaţiune, la nivel internaţional. Mai mult decât suma cu care statele membre NATO contribuie, pentru America este importantă dimensiunea capabilităţilor de contribuţie efectivă – armament şi trupe care pot participa în operaţiuni militare comune. În primul mandat al preşedintelui Obama, SUA a cerut NATO suplimentarea participării în Afghanistan – statele Europei occidentale nu numai că au refuzat, dar liderii politici au ţinut să sublinieze irelevanţa operaţiunilor extinse. Anii electorali de atunci le explică motivaţia. Marea Britanie, împreună cu România, Polonia şi alte state aliate din Estul Europei au agreeat extinderea propusă. În 2011, Franţa a iniţiat operaţiunea militară din Libia, după 5 zile Parisul cerând sprijinul NATO. După două săptămâni de la declanşarea misiunii militare, SUA a trebuit să se implice având în vedere necesarul de tehnică militară pe care-l generase operaţiunea. Din 2012 administraţia americană a pus problema capabilităţilor inechitabile la fiecare întâlnire NATO, în mod oficial. Realităţile economice din Europa, dar şi percepţia diferită între statele membre, au făcut consensul imposibil.
Creşterea populismului şi naţionalismului pe ambele maluri ale Atlanticului nu face decât să erodeze şi mai mult relaţia dintre SUA şi Europa. Washington-ul începe să prefere relaţiile bilaterale. În aceeaşi zi în care discursul preşedintelui american a supărat statele vest-Europene, acesta a anunţat şi o creştere de 40% – adică de 1.4 miliarde dolari, pentru European Reassurance Iniţiative, programul dedicat flancului estic. Interesul strategic al Statelor Unite este o Europa stabilă. Stabilitatea, în termeni militari, este ameninţată în primul rând în Est. În această regiune, interesele statelor membre NATO sunt aceleaşi cu cele ale administraţiei americane: de a contracara agresivitatea Rusiei. Slăbirea parteneriatului dintre statele Europei Occidentale şi SUA pune însă un alt tip de problemă Estului Europei. Washington-ul preferă discuţiile cu parteneri puternici şi uniţi – ambele caracteristici sunt incipiente la nivelul Europei Centrale şi de Est. Pe de altă parte, statele de aici încă învaţă sistemul democratic – Statele Unite pot lucra cu orice regimuri, dar pentru a câştiga putere de negociere, aceste state trebuie să-şi consolideze stabilitatea prin guvernanţă coerentă. Pentru că nu sunt imune problemelor socio-economice, tendinţele populiste şi naţionaliste apar şi în această regiune, iar pericolul destabilizării pune un dublu pericol: diluarea democraţiei concomitent cu creşterea intensităţii conflictului de interese şi influenţe între puteri (SUA, Rusia şi Turcia – momentan) la nivel regional.
La sfârşitul războiului rece, destabilizarea cauzată de ruperea de tot ceea ce a însemnat influenţă a URSS a fost însoţită de speranţa faţă de mai binele occidental. Europa de Vest constituia modelul Europei de Est. Influenţa creşterii economice ce a avut la bază Planul Marshal şi crearea comunităţii europene a câştigat războiul în anii ’90. În momentul de faţă, pericolul pentru Estul european nu este atât concentrarea Americii pe probleme strategice specifice. Această regiune împărtăşeşte una dintre acele probleme – Rusia. Pericolul este diluarea modelului European occidental. În Est, visul democraţiei nu este consolidat încă, iar politicile anti-sistem sunt vagi. Ignoranţa platformelor elitiste se împleteşte cu formele naţionaliste, cu accente regionale de nivel naţional, iar discursul majorităţii nu coincide întotdeauna cu vocabularul corect politic, pentru simplul fapt că acesta încă nu a fost definit în regiune, iar politica în copy-paşte de la Vest la Est nu mai funcţionează complet. Aici, mai mult decât oriune în Europa, platformele politice sunt oglinda feţelor schimbătoare. Asemenea acelor colegi care astăzi sunt prietenii neobosiţi ai şefului, dar nu uită să-i calculeze durata de viaţă… pentru că mâine e posibil ca altcineva să trebuiască să fie lăudat.